Despre sate

Reteaua asezarilor rurale. Satul

Reţeaua aşezărilor rurale, precum şi locuinţele şi amenajările sezoniere sau temporare (stâne, sălaşe, colibe, cabane etc.) reprezintă un element stadial în evoluţia habitatului rural, de la formele cele mai simple, arhaice, până la aşezările zilelor noastre, puternic diferenţiate ca mărime demografică, funcţie economică şi grad de modernizare. Satele au evoluat în timp şi spaţiu sub acţiunea hotărâtoare a legilor economico‑sociale şi sub influenţa geografică specifică marilor unităţi naturale, în cadrul cărora s‑au dezvoltat, înfăţişându‑se azi ca o „sinteză” vie şi deosebit de originală.
Satul, „… o verigă dintr-un lanţ care vine din urmă şi se va desfăşura înainte”… (I. Cornea, 1937), a constituit şi constituie încă elementul de bază al peisajului geografic şi al spaţiului rural, care se impune prin:
–  număr şi densitate considerabile;
–  modul relativ uniform de distribuţie în teritoriu;
–  morfostructura deosebit de variată, corelată cu gradul de fragmentare a reliefului, tipul de resurse;
–  presiunea crescândă asupra componentelor fizico-geografice ale spaţiului geografic etc.
Satul s-a transformat în timp din localitate unifuncţională, de importanţă locală, preponderent agricolă, caracterizată prin imobilism, stagnare, în aşezare cu caracter multifuncţional, integrată din ce în ce mai organic în teritoriu.
Definirea noţiunii de aşezare rurală, pe plan mondial, este foarte diferită, în funcţie de criteriile folosite: statistic, administrativ, legislativ, funcţional etc.
OECD (Organizatia pentru Cooperare Economică si Dezvoltare) foloseşte un singur indicator pentru a deosebi aşezările rurale de cele urbane, şi anume: numărul locuitorilor/km². Sunt considerate aşezări rurale acelea în care densitatea populaţiei nu depăşeşte 150 loc./km².
La nivelul UE, densitatea medie a populaţiei este de 115 loc./km², criteriul folosit pentru departajarea satelor de oraşe fiind densitatea de până la 100 loc./km². În Ungaria, o aşezare este considerată rurală dacă nu are statut urban, sau are statut urban dar numărul locuitorilor este sub 10.000 loc.
În ţara noastră statutul unei aşezări este reglementată prin lege, indiferent de mărimea demografică sau densitatea populaţiei.

Tipologia aşezărilor rurale
Literatura de specialitate cunoaşte a o mare varietate a modalităţilor de abordare a aşezărilor umane, de la cea empirică, bazată pe descrierea observaţiilor de teren, la demersul, în parte tot empiric, axat pe analiza reprezentărilor şi comportamentelor umane legate de habitat şi pe interpretarea lor axiomatică, până la modelarea cantitativă, sprijinit pe date statistice.

Tipuri genetice de sate şi forme de organizare socială în România
Satul românesc a reprezentat „firul” continuităţii poporului român pe teritoriul carpato‑dunărean, o formă de adaptare la mediul geografic, o adaptare la împrejurările vitrege prin care a trecut (invazii în decurs de un mileniu, bătălii, incursiuni de jaf) etc.

• Primele aşezări rurale menţionate documentar sunt satele daco-romane, cunoscute sub denumirea de pagi şi vici, cu o populaţie ce practica agricultura, iar uneori şi mineritul.
• H. Stahl apreciază că vechile sate româneşti, din evul mediu timpuriu, erau sate devălmaşe ale obştii ţărăneşti, care s-au transformat ulterior în sate răzăşeşti specifice Moldovei şi sate moşneneşti în Ţara Românească, ambele sate de ţărani liberi.
• În perioada de înflorire a feudalismului, prin iobăgirea ţăranilor liberi în urma deposedării lor de pământ, apar satele de clăcaşi, ce aparţineau, de regulă, mănăstirilor sau boierilor.

Două topice de mare răspândire în lumea satelor, şi anume: selişti (silişti sau sălişti) şi slobozii, marchează o etapă de mari frământări în evoluţia aşezărilor rurale din România.

• Seliştile sunt menţionate în documente cu două înţelesuri: fie de vatră de sat părăsit, pustiit (cel mai frecvent) din diferite motive, care ulterior a fost, în general, refăcut pe aceeaşi vatră; fie de loc cu grădini şi mici ogoare în jurul satului (mai rar).
• Sloboziile apar încă din secolul XV, cu o accentuare a fenomenului în secolele următoare, şi reprezintă sate noi, create de mănăstiri şi nobili din locuitori „adunaţi” de prin alte locuri, care beneficiază de unele libertăţi, fiind slobozi de bir şi de taxe o anumită perioadă de timp.

Adesea, satele au fost întemeiate în urma deplasării populaţiei din satele preexistente spre alte localizări, din anumite motive. În acest sens amintim: „roirile”, „emigrările” populaţiei româneşti (ungureni) din interiorul arcului carpatic spre sud şi est, transhumanţa oierilor ardeleni, deplasările în grup ale populaţiei din motive politico‑sociale etc.

• Satele roite. Roirea, un fenomen popular spontan, declanşat de creşterea populaţiei peste limitele capacităţii de absorbţie a vetrei satului şi efectuat în vederea căutării de noi ogoare, păşuni sau fâneţe – care generează noi sate în cadrul vechilor hotare de sat – s-a bucurat de o atenţie deosebită în literatura sociologică (D. Gusti, H. H. Stahl), istorică (N. Iorga, C. C. Giurescu) şi geografică (S. Mehedinţi, G. Vâlsan, V. Mihăilescu).

Considerăm roire numai acea mişcare spontană de grupuri umane, de amploare mai mare sau mai mică, care se limitează spaţial la hotarul satului „matcă” ce alimentează plecările, fiind generată, aproape în exclusivitate, de nevoia de noi terenuri agricole şi declanşată într‑o anumită fază de dezvoltare a satului „matcă”, şi anume, când creşterea densităţii populaţiei în vechea vatră şi presiunea demo-economică asupra terenului agricol existent depăşeşte nivelul de întreţinere, devenind iminentă necesitatea obţinerii unor noi suprafeţe agricole de către anumite contingente de populaţie.
Procesul se poate repeta în timp, acelaşi sat‑matcă generând unul sau mai multe sate noi, în funcţie de vitalitatea sa, mărimea moşiei şi caracteristicile substratului fizic, care pot deveni, la rândul lor, vetre de alimentare a unor noi roiri. De aici şi marea frecvenţă a satelor dublete „de sus” – „de jos”, „mic” – „mare”, „de câmp”, „de coastă”, a celor cu nume ce derivă din toponimul „poiană”. Satele roite apar cel mai frecvent în zona carpatică şi deluroasă dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră.
Există păreri potrivit cărora aşezările omeneşti temporare, de tipul sălaşelor sau odăilor, au stat la temelia satelor roite.
Funcţia dominantă a sălaşelor (colibe, căsoaie) este cea pastorală – legată de creşterea animalelor, căreia i se asociază şi funcţia socială de a fi locuite de om, sezonier şi chiar permanent. Schimbările intervenite în urma evoluţiei raportului dintre cele două funcţii permit schiţarea principalelor etape ale dezvoltării sălaşelor spre statutul de aşezări permanent locuite (sate), proces deosebit de activ în decursul secolelor XV–XIX şi chiar prima jumătate a secolului XX:
      Într-o primă fază are loc instalarea sălaşelor (colibe, căsoaie) în sectoarele poienite, ca sedii ale activităţilor economice legate de recoltatul fânului, fiind locuite sezonier sau temporar, în sezonul cald al anului.

• Schimbările radicale se produc în momentul în care funcţia productivă începe să fie concurată şi egalată de funcţia rezidenţială, chiar dacă administrativ şi, parţial, economic sălaşele rămân, în continuare, dependente de satul „matcă”. Acum apar şi schimbări evidente în aspectul, mărimea şi gradul de confort al acestor locuinţe.
• Fenomenul de slăbire continuă a relaţiilor economice dintre sălaşe şi satele „matcă” şi dobândirea unei reale independenţe economice şi sociale duce, în cele din urmă, la formarea unui nou sat.

• O importanţă deosebită în dezvoltarea reţelei de aşezări rurale l-au avut curenţii de populaţie, mai ales cele ale populaţiei româneşti din Transilvania, care au întemeiat numeroase sate în spaţiul extracarpatic, cu nume folosind determinativul de „Ungureni”. Prin emigrarea ungurenilor de pe versanţii nordici ai Carpaţilor Meridionali sau format, mai ales în zona subcarpatică, adevărate sate dublete „de Ungureni” şi „de Pământeni”, satele de ungureni fiind sate de colonizare liberă: Berevoieşti Ungureni, Măneciu Ungureni, Albeşti Ungureni, Tismana Ungureni, Bădeni Ungureni etc. (Mara Popp, 1943).
• Alte sate, tot de colonizare liberă, s-au format prin deplasările în grup ale populaţiei din motive politico‑sociale, cum sunt satele înfiinţate de bănăţeni în Oltenia, în sec. XIV–XV (Almăjel, Cireşeni), sau cele înfiinţate de olteni în Banat, în sec. XVIII (Stinăpari, Cărbunari etc.). Tot în această categorie intră satele formate în urma procesului de transhumanţă a oierilor din Transilvania în Muntenia (Daia, Lisa, Ciopeea), în Dobrogea (Sibioara, Săcele, Galeşu, Făgăraşu Nou), în lunca Dunării (Olteni, Mârleanu) etc.

Dezvoltarea agriculturii în Câmpia Română şi Câmpia Moldovei, după 1829 (odată cu liberalizarea comerţului pe Dunăre şi desfiinţarea monopolului turcesc), dezvoltarea industriei extractive în anumite areale, a industriei forestiere în zona carpatică, împroprietăririle din 1864, 1921, 1945, amenajarea unor căi de comunicaţie în zonele mai izolate au dus la crearea unor sate noi, recunoscute după forma şi textura regulată în general.

• Aşezările de împroprietărire, din punct de vedere istoric, ar putea fi incluse într-o categorie specială a aşezărilor de colonizare liberă. Totuşi, dacă se analizează cauzele proliferării lor, ele fac parte din grupul aşezărilor formate în perioada creşterii suprafeţelor arabile destinate culturii cerealelor, a trecerii de la economia pastoral‑agricolă la economia agricolă de tip cerealier, mai intensivă şi cu un necesar mai mare de forţă de muncă. Aşezările de împroprietărire s-au format în urma legilor agrare. „Explozia” acestui tip de sate începe însă odată cu „dotarea” cu pământ a însurăţeilor. Arealele cu cele mai mari densităţi de aşezări de împroprietărire se suprapun zonelor cerealiere din sudul ţării şi din Moldova.

Momente importante în evoluţia şi dezvoltarea aşezărilor rurale au constituit:

• cooperativizarea agriculturii (încheiată în 1962), mecanizarea şi modernizarea ei, respectiv „privatizarea” ei prin Legea 18/1991;
• industrializarea şi urbanizarea forţată începând, mai ales, cu anii ’70;
• sistematizarea rurală, concepută ca un proces de transformare complexă a satului, de proliferare în rural a unor elemente de tip urban;
• momentul decembrie 1989 şi perioada de tranziţie care a urmat, care au determinat mutaţii importante în structura internă a satelor, în structura sistemului de aşezări rurale, în organizarea spaţiului rural în general. Vatra satelor a încetat să îndeplinească doar o funcţie rezidenţială, crescând ponderea funcţiilor productive. Se observă chiar o tendinţă de zonare internă – funcţională a vetrei, asigurând condiţii optime pentru o bună organizare a serviciilor actuale şi viitoare.

Noua organizare a spaţiului, prin „implanturi” industriale, echipare tehnico‑edilitară, extinderea serviciilor a dat mediului rural o nouă structură, mult diferită de cea tradiţională.
Ca efect al procesului de mecanizare şi modernizare a agriculturii, aplicarea unor metode şi tehnici noi, însăşi agricultura s-a transformat dintr-o activitate primară într-o ramură economică tot mai intensivă, cu elemente de industrializare, o ramură de producţie ca oricare alta, în ciuda dependenţelor sale de ciclurile naturale. Prezenţa marilor centre urbane, dezvoltarea ramurilor industriei prelucrătoare au impus în aceste zone o specializare oarecare a agriculturii, orientarea producţiei agricole spre satisfacerea pieţelor de consum.
Perioada de tranziţie din anii ’90 şi‑a pus puternic amprenta asupra satului românesc şi asupra agriculturii, acestea cunoscând o evoluţie descendentă din toate punctele de vedere.
Reţeaua aşezărilor rurale permanente (sate) era constituită, la mijlocul secolului XX, din 15.221 sate, din care circa 45% aveau sub 500 de locuitori, iar 989 sate chiar sub 100 locuitori.
Cu ocazia reorganizării administrativ-teritoriale a României în 1968 sunt menţionate 13.123 de sate, dintre care 599 figurează ca localităţi componente ale oraşelor şi 232 ca sate ce aparţin municipalităţii şi oraşelor, fiind incluse în limitele administrativ-teritoriale ale acestora. Reducerea masivă a numărului de aşezări rurale permanente nu trebuie privită nicidecum prin prisma dispariţiei din teritoriu a peste 2000 de sate, deoarece a fost vorba, în primul rând, doar de modificări în statutul juridic al aşezărilor.
Buletinul Oficial din 1981 consemnează, de altfel, modificări în statutul juridic al 1823 de sate, din care 1749 au fost desfiinţate prin contopire, 53 au trecut în categoria oraşelor, iar 21 de sate au fost dezafectate în totalitate. Acelaşi act oficial menţionează însă 10 sate nou înfiinţate, rezultate în urma permanentizării funcţiei rezidenţiale a unor buchete de sălaşe. În anul 1989, încă 23 de sate trec în categoria oraşelor, la care, până în 2005, se mai adaugă 51 aşezări rurale, contribuind la reducerea numerică a satelor în continuare.
Paralel cu scăderea numărului de sate se observă creşterea ponderii satelor mici şi foarte mici (care, în anul 1966, reprezentau 38% din totalul aşezărilor rurale, pentru ca în anul 1977 să ajungă la 41%, iar în prezent la peste 45%, cu o frecvenţă mare în Podişul Mehedinţi, Podişul Bârladului şi în Carpaţi), redistribuirea populaţiei rurale la nivelul mediului sătesc, cu o concentrare a locuitorilor în sate mari şi foarte mari, cu o poziţie geografică favorabilă şi cu un potenţial economic, social şi cultural mult mai ridicat.
În ceea ce priveşte repartiţia satelor în teritoriu, se observă, în prezent, că aşezările rurale din zonele montane reprezintă doar 1,9% din numărul total al satelor şi concentrează 1,2% din populaţie. Ele sunt în general sate mici şi foarte mici sub aspect demografic, cu un grad de risipire accentuată a gospodăriilor. Este evidentă tendinţa de părăsire a satelor mici, cu accesibilitate redusă de pe platformele de nivelare inferioare sau din domeniul versanţilor, şi aglomerarea populaţiei rurale în zonele depresionare intra sau submontane, sau în zonele de contact marginal.
Zonele de deal şi de podiş, între 400-800 m, concentrează circa 20% din numărul total al aşezărilor rurale, care prezintă o anumită superioritate economică şi demografică faţă de cele din zona montană, datorită gradului de habitabilitate mai ridicat, varietăţii resurselor solului şi subsolului. Aici se înregistrează, de altfel, cea mai mare densitate a satelor cu valori între 8,1-12,0/sate 100 km, cu mult peste media pe ţară (5,5 sate/100 km).
Zonele de câmpie joasă, sub 200 m, şi celor piemontane înalte, precum şi unităţilor deluroase şi de podiş joase, între 200-400 m altitudine, le revin peste 78% din numărul satelor, constituind ariile cele mai intens locuite, cu toate că densitatea satelor înregistrează aici valorile cele mai scăzute (2-6,8 sate/100 km).

sursa: cyd.ro