Insula Serpilor

Insula Serpilor - Pamant Romanesc Rapit

Insula Şerpilor

Localizarea Insulei Şerpilor 

 

      Insula Şerpilor (în limba ucraineană Острів Зміїний, în greacă antică Leuke, în greacă modernă Ofidonisi, în turcă Yilan Adasî) este insula principală a unui total de cinci insule în litigiu între România şi Ucraina. Trei dintre ele sunt ostroave de pe braţul Chilia: Dalerul mare, Dalerul mic şi Coasta-dracului, în apropiere de Tatanir (odinioară Tatomireşti). A patra se situează la gura Stari-Stambul: ostrovul Limba. Insula Şerpilor este singura care se gaseşte în Marea Neagră, la 45 de km de ţărmurile României şi Ucrainei.

      Toate cele cinci insule au fost ocupate de URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cedate forţat de România comunistă în 1948 printr-un simplu porces-verbal secret, şi sunt astăzi parte a Raionului Chilia (Кілія) al regiunii Odessa din UcrainaLocalizareInsula Şerpilor este o formaţiune de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării (44.814 m de oraşul Sulina), pe coordonatele 45°15′15″ latitudine nordică şi 30°12′12″ longitudine estică.

      Insula este apropiată de partea ucraineană a Deltei Dunării. Cel mai apropiat punct de pe ţărm este Insula Kubanskyi (Cobana) din Delta Chiliei, parte ucraineană a Deltei Dunării, localizată între Canalul Bâstroe şi Canalul Vostocinoi. Cea mai apropiată localitate românească este oraşul Sulina, aflat la 45 km. Cel mai apropiat oraş ucrainean este oraşul Vâlcov, aflat la 50 km de insulă.

      Insula are forma unui X, de 662 metri pe 440 metri, acoperind o suprafaţă de 0.17 km². Cel mai înalt punct de pe insulă este situat la 41 m deasupra nivelului mării.

Geografia

      Insula are o  suprafata de 170.000 m², adică 17 ha, perimetrul ei neregulat, având o lungime de 1.973 m, poate fi parcurs în circa 40 minute. Lungimea insulei, aproximativ în zona centrală, de la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 414 m.

      Urmând direcţia NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE, avem cel mai lung diametru al insulei, de 662 m.

Harta altimetrică a Insulei Şerpilor

      Altitudinile cresc, în general, dinspre zonele marginale către zona centrală unde se conturează un platou, relativ neted, pe care se înregistrează cota maximă de circa 40 m. Ţărmurile înalte, terminate cu faleze dau insulei aspectul unei cetăţi, înconjurată de ziduri înalte din piatră. Uscatul dobrogean nu poate fi zărit de pe insulă, dată fiind înălţimea redusă atât a ei, cât şi a zonei continentale.

      Înălţimea maximă a ţărmurilor atinge 21 m, mai ales în S şi E unde se termină cu faleze, având pante abrupte, prăpăstioase chiar. Atât ţărmul de S, cât şi cel de E are o linie sinuoasă, cu pătrunderi notabile în uscat, formând fiecare câte un golf, cu deschideri largi. Ţărmul estic împreună cu cel nordic se prelungesc în mare, alcătuind în NE insulei o peninsulă, considerată a fi restul unei terase litorale, a cărei altitudine este de 12 m.

      Ţărmurile de N şi de V sunt mult mai joase, abia dacă stâncile se ridică deasupra apelor mării. Ţărmul nordic este sinuos, prezentînd un golf cu o mare deschidere, iar cel vestic are o sinuozitate foarte restrânsă, fiind aproape rectiliniu.

      Adâncimile apei mării în apropierea ţărmurilor sunt în general reduse: în Nord ele sunt de 5—6 m, în Sud de 13—23 m, în Est de 9—19 m, iar în Vest de 10—16 m.

      Insula Şerpilor nu a avut în trecut o importanţă deosebită din punct de vedere economic. Ea este formată din gresii silicoase, dure, conglomerate şi cuarţite, care îi dau un aspect stâncos, la care se adaugă o vegetaţie de stepă şi o floră sărace. În plus, nu dispune nici de surse de apa potabilă, ceea ce face imposibilă locuirea ei permanentă.

      Şarpele de apă, care a dat numele insulei, avea o lungime de maxim 2 metri şi era complet inofensiv, dar cu o înfăţişare dezagreabilă. El a dispărut complet de pe insulă la mijlocul secolului al XX-lea, din cauza amplelor lucrări secrete desfăşurate de sovietici.

      Singura utilizare a Insulei Şerpilor în trecut , era ca bază de pescuit. Importanţa sa economică a crescut la începutul anilor 1980 odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei.

     În noiembrie 2003, autorităţile ucrainiene au declarat Insula Şerpilor zonă de rezervaţie naturală, ca să demonstreze că locul poate oferi condiţii pentru turism.

Legenda lui Achile

      Insula a fost denumită de către greci cu numele de Insula Leuce – Λευκός (“Insula Albă”). O denumire similară a fost dată de către romani care i-au spus Insula Alba, probabil din cauza faptului că au fost găsite aici ruine de marmură albă.

      Ea este pomenită pentru întâia oară în anul 777 înainte de Hristos. După mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de Neptun (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, erou al Troiei.

Eroul Achile

      În conformitate cu un poem epic despre războiul troian al lui Arctinus din Milet, rămăşiţele pământeşti ale lui Achile şi Patrocle au fost aduse în această insulă de către zeiţa Thetis, pentru a fi puse într-un sanctuar.

      Conform legendelor, în antichitate, grecii au construit aici un templu măreţ în cinstea lui Ahile – erou al aheilor. De asemenea, aici ar fi fost şi alte edificii în care locuiau preoţii. Cercetările efectuate pe insulă în secolul al XIX-lea confirmă legendele, iar  în anul 1823  ruinele vestitului templu închinat lui Achile şi alte vestigii din insulă au fost descoperite de căpitanul rus Kritzki. Alte descrieri ale templului le avem de la germanul Kohler. Vestigiile descoperite de cei doi au fost ulterior expuse în muzeele din ţările lor.

      Edificiul antic ar fi avut un diametru foarte mare, de formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului se afla templul închinat eroului Achile. Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă.

      Pe baza fragmentelor de construcţie descoperite, templul lui Achille a fost un monument de artă, având lângă el mai multe camere, pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului.

      Acest templu este menţionat de poetul roman Publius Ovidius Naso (care fusese exilat la Tomis) în versurile sale, precum şi de geograful grec Ptolomeu şi de istoricul grec Strabon. Filozoful grec Maximus din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos), afirmă în lucrarea sa “Discuţii“ că: “Achile locuieşte într-o insulă drept în faţa Istrului, în Marea Pontică. Acolo se află templul şi altarele lui Achile…“

      Geograful grec Ptolomeu (care a trăit în secolul I după Hristos) menţionează în opera sa “Îndreptar geografic“ că: “Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.):57 grade, 15 minute – 47 grade, 40 minute şi insula lui Achile sau Leuce (“Albă“)“.

      Mai multe inscripţii antice au fost găsite pe insulă, inclusiv un decret olbiopolitan (din oraşul Olbia) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos care cere tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe “insula sfântă”.

      Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea sa “Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană“ (2 vol., Bucureşti, 1988), afirma prezenţa unor civilizaţii antice (ionieni, milesieni) pe litoralul Mării Negre. “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din “insula Albă“, Leuke sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor.

      Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului. (…) Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi.“

      O altă legendă se referă la faptul că în mitologia grecească Insula Leuke era considerată un loc paradisiac, o lume în care se refugiau sufletele morţilor. Astfel, o altă denumire atribuită de grecii antici este de Insula Makaron, adică “A fericiţilor“.

      Unii cercetători au mers şi mai departe cu speculaţiile, traducând termenul Atlantis prin Fericire. Această speculaţie a fost alimentată de faptul că nu departe de Insula Şerpilor, arheologii sovietici au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite atlanţilor.

Istoria insulei

      Din punct de vedere istoric, apartenenţa Insulei Şerpilor la o ţară sau alta a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării.

      După perioadele de stăpânire grecească, bastarnă, persană, romană şi bizantină, Insula Şerpilor va ajunge în stăpânirea themei Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici şi a lui Mircea cel Bătrân.

      În Cronica de la Nürnberg se afirmă că “românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi” . Prin termenul de Peuce se înţelegea şi Delta Dunării.

      În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare şi coastele Mării Negre, inclusiv asupra Insulei Şerpilor. În anul 1484 Insula Şerpilor va intra sub stăpânire otomană.

      Din unele cronici ale vremii ce prezintă raporturile lui Ştefan cel Mare cu o serie de colonii greceşti situate pe coastele Mării Negre, reiese că această parte a mării era “lac moldovenesc“, domnitorul stăpânind prin urmare şi insula. De foarte multe ori, domnitorul moldovean a capturat, în dreptul Insulei Şerpilor, vase ce duceau în robie tineri genovezi şi avuţiile prădate la Caffa.

      Multe balade şi poezii româneşti, dar şi bulgăreşti sau ruseşti, conţin mărturii că românii au stăpânit dintotdeauna atât Dobrogea, cât şi ţărmul Mării Negre. Astfel, într-un cântec căzăcesc despre domnitorul Petru Rareş, se povesteşte că, acesta avea legături cu “fraţii săi de la Dunăre/Care stăpâneau bălţile şi Marea“.

      Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că la gurile Dunării a fost locul unde “judele“ Athanaric al goţilor, înfrânt de împăratul Valens (367-389), a venit pe o insulă pentru a întări, prin jurământ, un nou tratat; “încă o dată, Dunărea urma să fie hotărâtă prin graniţă“ .

      În cursul secolelor XVIII-XIX, au avut loc numeroase războaie între Imperiul Otoman şi Rusia ţaristă care au avut ca rezultat trecerea Dobrogei şi a gurilor de vărsare ale Dunării sub dominaţia unei ţări sau a alteia .

     În perioada Imperiului Otoman, grecii au redenumit-o sub numele de Fidonisi (care înseamnă în limba greacă “Insula Şerpilor”); insula a dat numele Bătăliei navale de la Fidonisi. Bătălia între flotele maritime ale Imperiului Otoman şi Rusiei au avut loc în apropiere de insulă în anul 1788 în decursul războiului ruso-turc din perioada 1787-1792.

Situaţia insulei în epoca modernă

      Deşi Tratatul de pace de la Bucureşti din anul 1812 (prin care a fost anexată Basarabia) prevedea că insulele dunărene să nu fie ocupate şi luate în stăpânire, Rusia ţaristă va anexa şi acest teritoriu. Graniţa dintre Rusia şi Turcia a fost fixată pe Braţul Chilia.

      Tratatul de pace de la Adrianopol din 2-14 septembrie 1829, încheiat între Rusia şi Turcia, mută frontiera dintre Basarabia şi Dobrogea de pe braţul Chilia (Canalul Oceacov), fixată prin Tratatul ruso-turc de la 1812, pe braţul Sfântu Gheorghe (art. 3). Astfel, Rusia ţaristă îşi asigura controlul asupra Dunării, încorporând gurile Dunării.

      Deşi în textul tratatului nu există nici o referire directă la Insula Şerpilor, ea este anexată de către Rusia, care apelează la britanici pentru a construi aici în anul 1842 un far pentru dirijarea navigaţiei pe Marea Neagră.

      În urma Războiului Crimeii, prin Tratatul de pace de la Paris din 26 decembrie 1856, Rusia a pierdut Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail). Iniţial Turcia revendicase o eventuală cedare a Akkermanului (Cetatea Albă) Moldovei de către Rusia, dacă Moldova renunţa la Insula Şerpilor şi la Delta Dunării. În final Turcia reluă în stăpânire Delta Dunării fără ca Moldova să recapete Cetatea Albă.

      Deşi aceste teritorii trebuiau să revină la statul român la 6 ianuarie 1857, s-a încheiat un protocol la Paris între miniştrii plenipotentiari ai puterilor care au luat parte la încheierea Tratatului de la Paris (1856), care hotăra alte măsuri.

      Prin acel protocol s-a stabilit că Insula Şerpilor va aparţine statului care stăpâneşte Delta Dunării, respectiv Imperiul Otoman, care urma să întreţina pe insulă un far pentru asigurarea navigaţiei vaselor ce treceau pe Dunăre spre portul rusesc Odessa. Tratatul adiţional de la Paris din 19 iunie 1857 a confirmat această situaţie.

      Prin Tratatul preliminar de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), încheiat în urma războiului româno-ruso-turc din anul 1877, Rusia a cerut Turciei, împotriva voinţei marilor puteri europene şi a României, ca, pentru despăgubirile de război care se cifrau la 410 milioane ruble, să i se cedeze şi sandjacul Tulcei (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa şi Medgidia), insulele Deltei Dunării, precum şi Insula Şerpilor. Ulterior Rusia îşi exprimă dorinţa de a le schimba cu România pe partea din Basarabia (judeţele Cahul şi Izmail), mărginită la sud prin talvegul Chiliei până la gura de vărsare a braţului Stambul (art. 19, alin. a-d, a).

Insula Serpilor in anul 1896

      Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei (cele două judeţe parte din Principatul Moldovei în anul 1856), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud de talvegul braţului Chilia şi de vărsarea braţului Stambul. Prin art. 45, sudul Dobrogei la est de Silistra până la Yilanlîk, la sud de Mangalia, erau reunite României (frontiera actuală). De asemenea, la art. 46 se preciza că “Atât insulele formând Delta Dunării, cât şi Insula Şerpilor şi sandjacul Tulcei sunt adăugate României” (art. 45 si 46, Anexa 1).

      În primul război mondial, în anul 1917, nava de război germană Breslau a bombardat Insula Şerpilor, distrugând farul britanic (care a fost reconstruit de România în anul 1922).

      Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a întărit dreptul de stăpânire românească asupra Insulei Şerpilor. Situaţia juridică a Insulei Şerpilor a rămas neschimbată până la începutul celui de-al doilea război mondial. Conferinţa din data de 18 august 1938 de la Sinaia a trecut sectorul Dunării maritime inclusiv Insula Şerpilor sub administraţia deplină a României.

      Ultimatum-urile sovietice prin care se anexau la URSS Basarabia şi nordul Bucovinei din 26 iunie şi, respectiv 28 iunie 1940, precum şi discuţiile care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru stabilirea frontierei pe Dunăre între delegaţiile română şi sovietică (septembrie-octombrie 1940), nu au făcut nici o referire la Insula Şerpilor. S-a revenit astfel în ceea ce priveşte frontiera sudică a Basarabiei, la prevederile Tratatului de la Berlin din anul 1878, când judeţele Cahul şi Ismail au fost anexate Rusiei.

      Din august 1941 până în august 1944, Insula Şerpilor s-a aflat în administrarea Comandamentului german “Schwarzes Meer”, însă la data de 28 august 1944 un detaşament de marinari sovietici a ocupat Insula Şerpilor, făcând doi prizonieri germani.

      La Conferinţa de Pace de la Paris din 29 iulie-15 octombrie 1946, delegaţia sovietică a prezentat, în contextul discuţiilor asupra frontierei cu România, o hartă tipărită la Moscova, la o scară foarte mică de 1/1.500.000, care cuprindea şi o serie de inexactităţi. La insistenţele delegaţiei române, partea sovietică a schimbat harta, corectând doar inexactităţile de la graniţa româno-iugoslavă, lăsând de partea sovietică o serie de insule aflate pe braţul Chilia (Tătarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic etc.). Insula Şerpilor, potrivit hărţii mai sus amintite, rămânea în continuare României.

      Tratatul de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate semnat la Paris în data de 10 februarie 1947, perecedea la art. 1, alineatul 2, că “frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940…” Tratatul de pace de la Paris, spre deosebire de tratatele de la Versailles încheiate după primul război mondial, care cuprindeau în ce priveşte România o descriere amănunţită a graniţelor, nu preciza linia de demarcaţie a graniţei româno-sovietice.

      Deşi acordul sovieto-român era în realitate un ultimatum (prin definiţie unilateral) formulat pe baza Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova în anul 1939, el lăsa implicit Insula Şerpilor statului român.

Anexarea Insulei Şerpilor de către URSS în anul 1948

      La data de 4 februarie 1948, prim-ministrul Republicii Populare Romîne, dr. Petru Groza şi ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, au semnat la Moscova “Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România şi URSS”, care, cu toate că invoca Tratatul de pace din 1947, stabileşte, contrar prevederilor acestui Tratat, că “Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componenţa URSS” (art. 1, lit. b).

      În cursul acţiunii de delimitare pe teren a frontierei, mergându-se pe talvegul braţului Chilia, în mai multe rânduri s-a luat ca frontieră nu talvegul ci braţe laterale pe partea dreaptă, incluzând de partea sovietică nu numai ostroavele Tătaru, Coasta Dracului, Dalerul mare şi Dalerul mic, ci şi Ostrovul Limba de la gurile braului Chilia, ceea ce prelungea linia frontierei de la Golful Musura la sud de Insula Şerpilor, iar în procesul-verbal de descriere a traseului s-a menţionat trecerea acesteia la fosta U.R.S.S. (în acelaşi mod s-au mai pierdut şi alte câteva insuliţe de pe braţul Chilia).

      Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu toate acestea, la data de 23 mai 1948, reprezentanţii ministerelor de externe din cele două ţări (Nikolai P. Şutov, prim-secretar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar) au semnat chiar pe Insula Şerpilor (Zmeinâi) un proces-verbal de predare a insulei care mai departe va face parte din RSS Ucraineană. În acel document, se afirma că “Insula Şerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P.România şi încadrată în teritoriul U.R.S.S.“, deşi aceasta nu aparţinuse niciodată Uniunii Sovietice.

      La data de 25 noiembrie 1948, printr-un alt proces-verbal, s-a stabilit frontiera româno-sovietică pe Canalul Musura, aflat la vest de Ostrovul Limba şi de Braţul Chilia.

      Aceste documente au fost păstrate mult timp secrete astfel că în martie 1949, căpitanul Copaciu, membru al comisiei de delimitare a frontierelor a fost arestat pentru că nu recunoştea URSS-lui Insula Şerpilor şi nici alte 5 insule de pe Braţul Chilia. În august 1949 nave militare sovietice, au somat pe românii ce păzeau farul, i-au arestat şi i-au debarcat în oraşul Sulina.

      Imediat după ocuparea Insulei Şerpilor, sovieticii au instalat aici o importantă bază militară de supraveghere maritimă şi aeriană, cu scopul de a controla gurile Dunării, precum şi sisteme radar care supravegheau întreaga zonă a Balcanilor.

      În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinşi de furtună pe mare nu li s-a permis să se adăpostească pe insulă, fiind refuzaţi de către autorităţile militare sovietice, incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.

      Posesia sovietică asupra Insulei Şerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la Bucureşti la 27 februarie 1961.

      Documentele din anii 1948-1949 au fost ratificate la data de 20 iunie 1961 la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe atunci preşedinte al Consiliului de Stat) doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare Romîne.

       Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale (protocolul şi procesul verbal de predare) semnate între România şi URSS sunt neconstituţionale, fiind astfel nule şi neavenite pentru dreptul internaţional.

      Orice înţelegere bilaterală prin care se cedau porţiuni din teritoriul românesc, nu putea să intre în vigoare, fără ratificarea ei de către Parlamentele celor două ţări (în acele vremuri Sovietul Suprem al URSS, respectiv Marea Adunare Naţională a României), lucru care nu s-a întâmplat. Astfel, se consideră conform dreptului constituţional că Insula Şerpilor nu a fost înstrăinată niciodată de jure.

      În perioada 1948-1990, cartografia sovietică a menţionat insula respectivă sub jurisdicţia fostei U.R.S.S., în timp ce cartografia românească a evitat diplomatic, prin mijloace tehnice, menţionarea sa în hărţile publice. În hărţile tipărite la Chişinău Insula Şerpilor apărea fără a se specifica însă cărei ţări aparţine.

      Încorporarea Insulei Şerpilor la URSS a determinat diminuarea întinderii platoului maritim teritorial al României; din aceste cauze nu s-a putut ajunge la un acord privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive din Marea Neagră, partea sovietică pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Şerpilor şi ţărmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului maritim, aşa cum au fost consacrate la Convenţia de la Geneva (1958} şi reluate mai târziu în Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului maritim din anul 1982. (Partea VIII, Regimul insulelor, Art. 121, pct. 3, Anexa 2).

      Delegaţia guvernamentală română a pus din nou în discuţie problema Insulei Şerpilor la rundele de negocieri la nivel de experţi privind fixarea limitei apelor teritoriale a platoului continental al Mării Negre şi a zonei economice exclusive din anii 1967, 1975, 1976, 1978, 1980, 1986 şi 1987, Uniunea Sovietică opunându-se cu totul oricărei rectificări. Partea română a refuzat în anul 1987 oferta sovietică de a-i ceda 4000 km² din cei 6000 km² din jurul insulei.

Importanţa strategică a Insulei Şerpilor

      Insula Şerpilor, cu o suprafaţă de doar 17 hectare, nu prezintă o importanţă prea mare din punct de vedere teritorial şi economic, în schimb are o foarte mare importanţă din punct de vedere strategico-militar.

      După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Şerpilor împreună cu baza militară, de control naval şi aerian, de apărare antiaeriană şi maritimă, a trecut în administrarea Ucrainei.

      Staţiile de radiolocaţie aflate pe insulă execută o cercetare aeronavală la mare distanţă, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră şi Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării fiind transmise unui punct de conducere. Pe insulă sunt stocate informaţiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean. De asemenea, aici sunt amplasate staţii de bruiaj şi ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât şi a celor prin cablu.

      Pe insulă a fost dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunităţi independente, care deservesc un heliodrom, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale Ucrainei. Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realiza printr-o navă de tip fregată, o navă de patrulare şi unul sau două submarine.

      În prezent pe insulă locuiesc aproape 100 de persoane, în majoritate grăniceri, împreună cu familiile lor şi un personal tehnic. Din anul 2003 este localizată pe insulă o expediţie ştiinţifică permanentă a Universităţii Naţionale din Odessa.

      Insula în prezent este demilitarizată şi se află într-o dezvoltare rapidă. În conformitate cu Tratatul româno-ucrainean din anul 1997, autorităţile din Ucraina şi-au retras divizia militară, au demolat radarul militar şi au transferat celelalte infrastructuri în mâinile civililor.

      În afară de platforma de elicoptere, în anul 2002 a fost construit un debarcader pentru vapoare de până la 8 metri adâncime şi urmează să fie construit un port maritim. Insula este aprovizionată cu echipament de navigaţie, inclusiv un far vechi de 150 ani.

      Energia electrică este furnizată printr-un generator cu motor diesel şi/sau un generator ce exploatează forţa eoliană. Insula are şi o infrastructură civilă cum ar fi un oficiu poştal, o filială de bancă (a băncii ucrainene “Aval”), un punct de prim-ajutor, televiziune prin satelit, reţea de telefonie, un turn de telefonie mobilă şi o reţea Internet.

      Ucrainenii pretind că insula este locuită. Preşedintele Ucrainei, Leonid Kucima a făcut o vizită fulger în iunie 2003 pe insulă. A fost deschisă şi o sucursală a băncii Aval pe această stâncă de 0,17 kmp. Aceste acţiuni au avut loc ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită atunci legile internaţionale îi dau şi dreptul la platou continental de 20 km.

      La 5 iulie 2006, la iniţiativa consiliilor regionale Vâlcov şi Chilia, Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o decizie privind înfiinţarea unei localităţi (Belîi) pe Insula Şerpilor, hotărâre care trebuie aprobată de Rada Supremă a Ucrainei.

      În documentul adoptat cu acest prilej s-a menţionat că apariţia acestei localităţi pe Insula Şerpilor va permite “crearea condiţiilor necesare în vederea dezvoltării turismului ştiinţific şi a pescuitului, precum şi crearea unor condiţii optime de viaţă persoanelor care se află permanent pe insulă”. S-a decis de asemenea, alocarea a 200.000 de grivne (aproximativ 40.000 $) în scopul amenajării noii localităţi. Alte 300.000 de grivne (60.000 $) ar putea să fie alocate din bugetul de stat în acelaşi scop.

      Crearea unei comunităţi permanente ar putea ajuta Ucraina în revendicarea Insulei Şerpilor. România susţine că Insula Şerpilor are statutul de stâncă, deoarece nu este locuită permanent şi nu are surse de apă potabilă. În disperare de cauză, autorităţile ucrainiene au deschis pe insulă, în ultimii ani, un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor.

Disputele dintre România şi Ucraina

Variantele de delimitare a zonelor economice

      Statul ucrainean susţine că Insulei Şerpilor trebuie să i se acorde pe lângă ape teritoriale, platou continental şi zonă economică exclusivă în Marea Neagră, reprezentanţii români afirmând că Insula nu se încadrează în normele de drept pentru a i se acorda platou şi zonă economică.

      În anul 1997 s-a semnat un tratat între România şi Ucraina prin care ambele state “au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă”. România a semnat acest acord, ca o condiţie a aderării la NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate ţările vecine). Cu toate acestea, ambele părţi au fost de acord că dacă nu se ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga.

      La data de 16 septembrie 2004, partea română a adus această dispută împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la delimitarea platoului maritim dintre cele două ţări, întrucât insula nu are importanţă socio-economică.

      La 15 august 2005 România a depus un memoriu referitor la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră.

      România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală, după ce timp de şapte ani negocierile cu Kievul nu au dus la nici un rezultat în ceea ce priveste delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive, precum şi a statutului Insulei Şerpilor din Marea Neagră.

      După anul 1980, o dată cu descoperirea de rezerve considerabile de ţiţei şi gaze naturale în Marea Neagră, interesul pentru această insulă a crescut mult. Convenţia O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaşte dreptul statelor să-şi extindă apele teritoriale la 12 mile, şi în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.

      Recent, au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de tone) şi de gaze naturale (1 miliard m³) în apropierea insulei. Resursele naturale nu sunt semnificative, dar urmează să se facă prospectări în următorii 2-3 ani.

      Companiile petroliere British Petroleum (BP) şi Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecţiuni cu Ucraina, iar compania Total cu România. Compania austriacă OMV (proprietara celei mai mari companii petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorţiu format din Naftogaz Ukrainy şi Chornomornaftogaz pentru a participa împreună la licitaţia pentru concesionarea respectivei suprafeţe.

      Platoul continental din jurul Insulei Şerpilor a fost  subiect al unei dispute între România şi Ucraina, litigiu care s-a judecat  la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.

      Miza disputei româno-ucrainene este si a fost  în primul rând strategică – accesul în apele teritoriale – şi economică – posibilitatea explorării şi  exploatării resurselor de hidrocarburi.

      In prezent platoul continental din jurul insulei a fost in sfarsit delimitat  ca urmare a Hotararii Curtii Internationale de Justitie de la Haga , hotararea respectiva mentionand exact suprafetele  care revin Romaniei si Ucrainei.

sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă

Dovezile incredibile că poporul român se trage dintr-o specie extraterestră

Dovezile incredibile că poporul român se trage dintr-o specie extraterestră

     În încercarea de a afla cum s-a format Terra, ce a fost înainte de apariţia omului şi în primele sale secole de existenţă, au apărut zeci şi sute de teorii. Bazate pe vestigiile arheologice, unele au suport ştiinţific, altele, sunt mai mult exerciţii de imaginaţie. Un brănean cu astfel de preocupări crede că a descoperit adevărul despre evoluţia omenirii sub supravegherea unui popor extraterestru.

     Acesta a „amenajat“ planeta noastră aşa cum fac edilii cu oraşele, prin planuri de urbanism. Mai mult, aceşti ET se pare că au întemeiat o colonie în Munţii Carpaţi, iar Ţara Bârsei era sediul central. Aici au trăit în pace cu indigenii, dând naştere poporului agathârs. El însuşi descendent din neamul acestora şi ultima căpetenie a lor, Valentin Thrcaar (Târcă, în limba română) ne spune cum s-a derulat adevărata istorie a omenirii în cartea „Evanghelia după Regele Ahatârş sau Dincolo de «Adevărul» catolic“.

Vizitatori din Constelaţia Dragonului

După Valentin Thrcaar, Terra a fost descoperită de o civilizaţie din Constelaţia Dragonului, care a modelat planeta noastră în decursul a 1,2 miliarde de ani, a colonizat-o şi i-a exploatat resursele naturale: aur, diamante şi uraniu. Tot ce au excavat au depozitat pe un asteroid plasat pe orbită, deasupra Polului Nord. Acest asteroid s-ar fi transformat, în timp, în satelitul artificial Luna. Extratereştrii s-au ocupat şi de axa Terrei, înclinând-o astfel încât clima să devină propice vieţii. Terraformarea s-a soldat cu crearea continentelor pe care le ştim azi, plus Atlantida şi Lemuria (legendarele continente dispărute). Pe uscat s-au constituit 17 colonii ET, tot atâtea câte stele numără Constelaţia Dragonului, locul de baştină al alienşilor. Tot 17 sunt şi oraşele importante aşezate pe Dunăre, fluviu artificial, în teoria brăneanului, care, privit din spaţiu, arată tot ca un dragon. La fel, şi Nilul. Cel mai mare dragon proiectat pe harta Pământului uneşte 17 oraşe importante, din Egipt până în Mongolia, unul dintre ele fiind Codlea.

România, colonia preferată a ET

     Extratereştrii dragonieni au creat primii oameni, „ca un hibrid bun de muncă, dar cu un coeficient de inteligenţă redus“. Din al doilea experiment genetic au rezultat oameni mult mai inteligenţi, ai căror descendenţi sunt asiaticii de azi. Dragonienii stabiliţi pe Terra s-au împerecheat cu băştinaşele, rezultând mai multe rase. Una din cele 17 colonii întemeiate de către ET se numea Agartha şi includea actualul teritoriu al României. Valentin are multe detalii despre Agartha. Aici trăiau thrcii, oameni albi cu părul negru, din care au derivat tracii şi etruscii, pelasgii (elita thrcilor), dar şi sauromaţii, „rasă albă cu o tentă de albastru deschis, ochii luminoşi şi părul blond. Perla creaţiei extraterestre. Ei sunt strămoşii celţilor şi ruşilor“. Mai găsim pe plaiurile Agarthei şi giganţi de 3,5 metri înălţime, rezultaţi din împerecherile ET cu thrci şi sauromaţi.

Ne tragem din dragonieni

     Agartha era cea mai importantă bază extraterestră, Carpaţii fiind regiunea în care s-au construit laboratoare şi uzine pentru prelucrarea aurului, obiective legate între ele prin tunele. Dovada că România era preferata dragonienilor este mulţimea de piramide construite în zonă, mai multe ca în Egipt. „Între Râşnov şi Bran se găseşte cel mai mare complex de piramide împădurite“, susţine Valentin. Cele 17 piramide erau, de fapt, locuinţele extratereştrilor, în care erau protejaţi de radiaţiile solare. În interior, pentru confort, anulaseră forţa gravitaţională. „În această colonie, nu existau bani, fiecare îşi făcea conştiincios datoria. Unii extrăgeau aurul, alţii îl transportau (agathârşii, rezultaţi din încrucişarea ET cu thrcii), ceilalţi erau agricultori, meşteşugari, crescători de animale“, spune Valentin. Piramidele şi construcţiile megalitice, fie ele din România, Egipt, Stonehenge, Insula Paştelui sau Teotihuacan, au fost construite din piatră topită cu laserul. Blocurile erau ridicate prin anularea gravitaţiei.

Complexul de la Şona

„Un complex de piramide identice cu cele din Egipt se afla la Măgura Codlei. Acestea au fost demontate şi asamblate în piramide mai mici la Şona, ca morminte pentru regii agathârşi, în mileniul IV, î. e. n.“, susţine Valentin. Un alt complex ar fi la Tulcea, înaintea bifurcării Dunării în cele 3 braţe. Iar alt grup de piramide mici e la Râşnov. Curtea de Argeş, Ţara Luanei (Munţii Buzăului), Bran şi Sinaia ar fi alte centre locuite cândva deextratereştri. Dacă unim cu o linie imaginară Măgura Codlei cu Curtea de Argeş şi Ţara Luanei, obţinem un triunghi. Dacă adăugăm şi al patrulea vârf, Sfinx-ul, rezultă o piramidă triunghiulară. Aceasta adăposteşte o altă piramidă imaginară cu baza în punctele Sinaia, Râşnov şi Bran şi vârful tot în Sfinx.

     Mai interesant decât această geometrie este faptul că, după observaţiile brăneanului, piramidele de la Şona (gurguie), care dau şi azi bătăi de cap oamenilor de ştiinţă, ar fi dispuse exact ca acelea din Complexul de la Gizeh şi ca acelea descoperite în imaginile captate de la suprafaţa planetei Marte, rămase şi azi fără explicaţie.

O altă istorie

     Atlanţii s-au luptat pentru bogăţiile din adâncurile Agarthei, dar populaţia locală a fost protejată de ET,      singura colonie rămasă intactă fiind în Carpaţi. În războiul atomic, atlanţii au distrus Lemuria, iar ET au scufundat Atlantida. Supravieţuitori ai tuturor dezastrelor, agathârşii vor avea parte de o istorie proprie. Alta decât cea din manuale. Chiar istoria universală şi creştinismul sunt diferite faţă de cele cunoscute, dacă e să îl credem pe Valentin. El susţine că, încă din antichitate, agathârşii au constituit Ordinul Dragonului (după numele constelaţiei din care au venit ET), al cărui stindard era dragonul negru, asemănător cu al tracilor, deci tot un cap de lup. Acest ordin a făcut istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi o mai face şi azi. Cavalerii dragonieni l-au instalat pe Ceauşescu la putere. Dictatorul s-ar trage din stirpea lui Vlad Ţepeş şi familia Basarabilor, şi n-ar fi fost un conducător aşa prost cum crede lumea. Politica de azi e sub influenţa francmasonilor, ordin de care Putin a scăpat, el fiind singurul conducător care mai poate salva planeta.

Ultimul rege al agathârşilor

     Toate informaţiile pe care le deţine Valentin sunt înscrise în tăbliţele de la Sinaia. Aşa crede el. Cine va reuşi să le desluşească va afla şi că Decebal e înmormântat la Şona. Denumirile de Bârsa şi Transilvania, ar proveni din Thrsa, termen agathârs. „Limba agathârşilor era foarte complexă, se poate vedea pe tăbliţele de la Sinaia şi cele de la Tărtăria. Pentru un obiect, existau opt cuvinte“. Regele lor se numea thrcaar, termen din care ar deriva şi cuvintele „ţar“ şi „Caesar“. Toţi românii care poartă numele Târcă, Terciu, Toarcea, Tercea sau derivate ale acestora, plus toponimele de prin zona Buzăului, provin de la vechea civilizaţie a agathârşilor. Valentin se consideră regele ultimilor 86 de agathârşi. Nu vrea onoruri şi bogăţii, ci doar să receptăm mesajul lui. Mesaj care sună cam aşa: „Adevărul despre originile noastre a fost mereu acelaşi, însă ne-a fost confiscat ca să nu putem emite pretenţii. Prin teroare controlată, ne-au furat identitatea, istoria şi dreptul de gândi liber. Adevărul poate fi dureros uneori, dar istoria este doar una şi este total diferită de istoriile pe care cei de la conducere le-au scris pentru noi, cei conduşi“.

Agatârşii şi Agartha, enigme nedezlegate

      Termenii folosiţi de Valentin Thrcaar există şi în limbajul istoricilor, numai că au alte înţelesuri. Astfel, agathârşii reprezintă un popor pomenit de Herodot, localizat „acolo unde râul Maris izvorăşte“, şi unde arheologii au identificat morminte la Aiud, Teiuş, Blaj. Iorga notează că „se crede că agatârşii, în curs de tracizare, au preluat la sfârşitul sec. VI î.Hr. conducerea uunor triburi geto-dace din depresiunea Transilvaniei şi Subcarpaţii Meridionali“. Legenda spune că Skytes şi Agathirsos erau fii lui Hercule. Agatârşii ar fi migrat spre apus sub presiunea sciţilor, în jurul anul

 http://www.efemeride.ro

Tracii

Tracii au locuit, inca din Epoca Bronzului, intr'un tinut vast, reprezentat de teritoriile actuale ale Romaniei, Bulgariei, nordul Greciei, dar si partea europeana a Turciei. Datorita faptului ca tracii traiau intr'un spatiu situat la frontierele a doua mari imperii, grec, respectiv roman au fost nevoiti sa interactioneze cu popoarele acestora. Deseori, ei au fost nevoiti sa poarte si conflicte armate cu aceste civilizatii, intr'un final fiind inclusi in Imperiul Roman (in secolele I-II d.Hr.) in intregime la sud de Dunare, partial la nord de Dunare.


sursa:  https://www.facebook.com/thraxusAres

Cei mai buni comandanţi militari din istorie

      10. Mahomed al II-lea, supranumit Cuceritorul, a condus Imperiul Otoman timp de 30 de ani, fiind considerat drept cel mai renumit conducător din lumea musulmană. Principala sa realizare se leagă de cucerirea Constantinopolului, centru al creştinătăţii, în 1453. După ocuparea vechii capitale bizantine, Mahomed şi-a propus să devină conducător absolut al unui imperiu în plină expansiune, urmând astfel modelul vechiului împarat. Pentru a-şi întări influenţa în zonă, sultanul otoman a trecut la ocuparea teritoriilor vecine, aproape întreaga Peninsulă Balcanică ajungând sub dominaţia Înaltei Porţi.
      9. Attila, regele hunilor. Attila a devenit rege al hunilor în 445, preluând puterea din mâinile fratelui său. A dus o politică agresivă, caracterizată prin războaie şi cuceriri, regatul său ajungând să cunoască o mare întindere teritorială. După cucerirea unor provincii din apropierea Constantinopolului, Attila porneşte o expediţie împotriva Imperiului Roman de Apus, fiind învins de generalul roman Flavius Aetius în bătălia de la Câmpiile Catalaunice. Învins, regele hun nu renunţă la măreţul său plan şi după refacerea armatei pleacă spre Roma, fiind foarte aproape de a cuceri acest oraş. Numai intervenţia Papei Leon I a salvat capitala romană de asediul hunilor.
      8. Ginghis Han a fost unul din cei mai mari cuceritori din toate timpurile, ocupând o mare parte din Asia, punând temeliile Imperiului Mongol, personalitatea lui fiind asemănată cu cea a lui Alexandru cel Mare. Ginghis Han a unit triburile mongole şi a reuşit să ocupe cu oştile sale teritorii vaste, spre est până la Marea Chinei, iar spre vest până la Marea Caspică. Imperiul Mongol, sub conducerea sa, cuprindea cea mai mare parte a Eurasiei şi părţi consistente din Europa de Est, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.
      7. Erich von Manstein, militar profesionist, a fost unul dintre cei mai proeminenţi comandanţi ai armatei germane, reuşind să se ridice până la rangul de mareşal, cu toate că nu a fost membru al partidului nazist. Von Manstein a fost cel care a elaborat planul pentru invadarea Franţei, iar din 1941 a fost trimis pe Frontul de Est. Din această postură, comandantul german a reuşit una din cele mai importante victorii moderne când, în ciuda superiorităţii materiale şi numerice sovietice, a reuşit să stopeze controfensiva Armatei Roşii şi chiar să ocupe oraşul Harkov, prin propria contraofensivă.
      6. Gheorghi Jukov, comandant  militar sovietic, considerat de mulţi ca fiind unul dintre cei mai mari comandanţi ai celui de-al Doilea Război Mondial.  Preluând comanda Frontului Central în octombrie 1941, în momentul în care naziştii erau la porţile Moscovei, Jukov ia decizia de a transfera trupe din Orientul Îndepărtat spre capitala sovietică, facilitând astfel respingerea trupelor naziste şi pornirea unei contraofensive. După respingerea atacurilor asupra Stalingradului şi Leningradului, având rol central în victoria obţinută de Armata Roşie la Kursk,  comandantul sovietic va conduce ofensiva finală asupra Berlinului, fiind cel care va cuceri capitala germană în aprilie 1945.
      5. Iulius Caesar a fost un lider politic şi militar roman, una dintre cele mai influente personalităţi din istorie. După preluarea puterii absolute, în urma înfrângerii lui Pompei în bătălia de la Pharsalus, Caesar va juca un rol esenţial în transformarea Romei din republică în imperiu. Pe plan extern, faimosul conducător roman a izbutit cucerirea Galiei şi înfrângerea curajosului rege Vercingetorix, extinzând lumea romană până la ţărmul Oceanului Atlantic.
      4. Napoleon Bonaparte, lider politic şi militar al Franţei, cunoscut mai târziu ca Napoleon I, a avut un rol deosebit de important în politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea. Născut în Corsica şi specializat pe profilul de ofiţer de artilerie, Napoleon se va proclama Prim-Consul, apoi Împărat al francezilor, în 1804. Sub conducerea sa, armata franceză se va confrunta cu fiecare putere majoră europeană, victoriile militare repurtate de acesta făcând din Franţa cea mai mare putere continentală. Eşecul din 1812 asupra Rusiei a reprezentat începutul declinului pentru marele comandant francez, iar înfrângerea de la Waterloo, din 1815 a pus capăt domniei lui Napoleon.
      3. Hannibal, om de stat şi general cartaginez, este considerat unul dintre cei mai straluciţi comandanţi militari din istorie.  De numele său se leagă invadarea Imperiului Roman de către Cartagina, în 218 î. Hr. Traversând culmile înzăpezite ale Alpilor, el îi învinge pe romani în bătăliile de la Trebia, de la Lacul Trasimene şi de la Cannae, distrugând armatele acestora. După mai mult de zece ani, timp în care armata cartagineză s-a aflat în Peninsula Italică, Hannibal va părăsi teritoriul roman neînfrânt.
      2. Cyrus al II-lea, supranumit cel Mare, întemeietor al Imperiului Ahemenid, a fost una dintre cele mai strălucite  personalităţi ale Antichităţii. Prin cucerirea noului Imperiu Babilonian, a Imperiului Mezilor şi a Lydiei, Cyrus cel Mare a devenit conducătorul unui stat întins pe trei continente. Ca urmare a organizării foarte bune si a federalizării teritoriilor, spre deosebire de multe altele, imperiul creat de Cyrus va avea o existenţă de lungă durată, chiar şi după dispariţia lui.
      1. Alexandru cel Mare a fost unul dintre primii mari strategi din conducători militari din istorie. Cuceririle spectaculoase făcute de tânărul rege macedonean au contribuit substanţial la răspândirea culturii elene în întreaga lume, Alexandru devenind stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Formarea întinsului imperiu a început prin cucerirea cetăţilor din Asia Mică, a urmat celebra victorie de la Issos, apoi cucerirea Siriei şi a Egiptului, iar în cele din urmă întregul Imperiu Persan.

wikipedia.org

Tezaur vechi de doua milenii , gasit pe malul Marii Negre

     Intr-un oras antic, asediat de romani, locuitorii au ingropat o mare cantitate de obiecte pretioase, pe care arheologii le-au descoperit abia recent.
     Peste 200 de monede (cel mai multe din bronz), podoabe de aur, argint si bronz, precum si vase de sticla (obiecte rare si valoroase la acea vreme) au fost dezgropate de arheologii rusi în Crimeea (Ucraina), in ruinele unei asezari antice numite Artezian.
     Locuitorii au incercat sa ascunda aceste avutii in timpul unui asediu de catre armata romana, in anul 45 e.n.
     Artezian se intindea pe o suprafata de cel putin 1,3 hectare si facea, la vremea aceea, parte din asa-numitul Regat al Bosforului.
     Conducerea regatului era disputata de doi frati, Mithridates VIII, care dorea independenta fata de Roma, si Cotys I, care considera ca regatul ar trebui sa fie sub protectia Imperiului Roman.
Roma a trimis o armata care l-a instalat pe Cotys drept conducator si a atacat mai multe asezari controlate de Mithridates, inclusiv Artezian. 

Cititi detalii despre acest subiect pe www.descopera.ro

Leagănul civlizației OCCIDENTALE este la poalele CARPAȚILOR, chiar în ROMÂNIA

Filmul documentar care prezintă această teorie face ravagii pe Youtube. Aproape un milion de români au privit documentarul bazat pe teorii mai vechi, dar și pe studii genetice moderne. Ideile realizatorilor au stârnit și un veritabil scandal în comunitatea istoricilor.
Dacă realizatorii documentarului au dreptate, întreaga istorie veche a Europei este dată peste cap. Aceștia susțin, bazați pe teorii din perioada interbelică dar și pe studii paleogenetice realizate acum în Germania, că pe teritoriul actual al României a existat o civilizație antică foarte avansată din care s-a născut Imperiul Roman.
Pentru teoriile mai vechi, reluate de realizatorii documentarului, există replici dure ale istoricilor din zona academică românească, noile studii prezentate  nu primesc însă nicio replică de la specialiști.

O civilizație antică dezvoltată

Autorii documentarului susțin că romanii și dacii sunt urmașii unui popor antic, care avea în centru actualul teritoriu al României. Filmul documentar în care aceștia își prezintă teoria, ”Dacii, adevăruri tulburătoare”, prezentat în două episoade, a adunat în total aproape un milion de vizualizări.
Conform realizatorilor filmului, Imperiul Roman are rădăcinile într-o civilizație antică foarte puternică și dezvoltată care exista pe teritoriul actual al României, dar care se întindea și în Balcani. Argumentele prezentate în documentarul care a făcut furori pe youtube duc către o concluzie uluitoare: întreaga istorie a Europei trebuie rescrisă și românii sunt într-o poziție privilegiată.

Limba română nu provine din latină

Teoria este susținută de generalii Mircea Chelariu și Nicolae Spiroiu și de Napoleon Săvescu, directorul fondator al societăţii Dacia Revival Internaţional, dar și scriitorul Daniel Roxin.  Ei reiau câteva idei vehiculate și de alți autori, în perioada interbelică, potrivit cărora limba română nu s-a format prin latinizarea dacilor. Conform  acestui film documentar dacii vorbeau o limbă mai veche din care s-a dezvoltat și limba romană.
În susținerea teoriei lor, autorii documentarului ridică semne de întrebare interesante: Cum de în teritorii ocupate total și absolut de romani, sute de ani, cum sunt Egipt sau Palestina, nu s-a produs o astfel ”latinizare”. Asta în condițiile în care Dacia a fost ocupată de romani doar în proporție de 14 la sută? Argumentul acesta fusese însă vehiculat și în trecut, dar contestat puternic de cei mai mulți istorici.
Criticii teoriei prezentate în documentarul despre daci spun că totul este o propagandă pusă la cale în perioada comunistă pentru cultul personalității lui Ceaușescu. Printre istoricii cei mai cunoscuți care contestă această teorie este și Zoe Petre.

Studii genetice ajută teoria dacologilor

Filmul documentar conține însă și studii moderne, realizate în Germania, care vin să susțină ideea existenței unei civilizații antice avansate din care s-au născut romanii dar și dacii și care este, în susținerea realizatorilor, leagănul civilizației moderne europene. Studiul paleogenetica fost realizat la Hamburg de biologul Georgeta Cordoș.

 „Am realizat aceste studii de paleogenetică în Germania, pe piese osoase aparţinând unor indivizi care au trăit pe teritoriul României în Epoca Bronzului şi Epoca Fierului, scopul fiind o analiză a structurii genetice a populaţiei vechi şi să o comparăm cu datele genetice ale populaţiei actuale. Am realizat în Hamburg un alt studiu de genetică moleculară şi e populaţia actuală, pentru a le putea compara" spune Georgeta Cordoş în prima parte a filmului documentar.
Concluziile sunt cel puțin șocante pentru orice român care a fost învățat că ne tragem din daci și romani: există un strămoș comun despre care nu se știa până acum. În film apare și Alexander Rodewald, director al Institutului de Biologie al Universităţii din Hamburg care spune că studiul genetic a indicat o înrudire ”îndepărtată cu populaţia actuală din Italia şi foarte apropiată cu cea din Grecia şi alte zone din Balcani”.



evz.ro

Cum a fost ucis Mihai Viteazul

     Câmpia Turzii, august 1601: "Duşmanii se repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatice, cu săbiile scoase. Ci unul dete cu suliţa şi-l lovi drept în inimă, iar altul degrabă îi tăe capul. Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu ştiuse, nici nu prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi rămaseră creştinii, şi mai vârtos Ţara Românească, săraci de dânsul"
Aşa este descrisă de către cronicarii români uciderea mişelească a lui Mihai Viteazul, domnitorul care a rămas în istoria românilor drept făuritorul primei uniri a celor trei ţări româneşti. Domnitorul a cărui ucidere a adus o foarte lungă aşteptare până la următoarea Unire…
     Spiritul de haită al duşmanilor
Mihai Viteazul a fost domnitor al Ţării Româneşti (1593-1601), la care a alipit Transilvania (în 1599) şi apoi Moldova (în 1600), devenind primul domnitor al celor trei ţări româneşti unite, în condiţiile în care principalele puteri ale vremii erau Imperiul German şi cel Otoman. Mărturiile vremii consemnează că, de- a lungul domniei sale, Mihai a urmărit unirea celor trei provincii româneşti folosindu-se cu abilitate atât de aliaţii săi, cât şi de duşmani.

În 1599, după victoria de la Şelimbar (18 octombrie), unde învinge oastea principelui Andrei Bathory, care guverna Ardealul, Mihai uneşte Transilvania cu Ţara Românească. Încurajat de succes, se luptă şi cu armata lui Ieremia Movila, domnul Moldovei, îl învinge. . Viteazul devenea astfel, la 27 mai 1600, "Domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi a toată Ţara Moldovei".
Un asemenea succes, o asemenea strategie de a domni, nu puteau să nu stârnească invidia, nemulţumirea, spiritual de haită al duşmanilor săi externi şi interni. Care nu dormeau, înlăturarea domnitorului fiind dorită de habsburgi, care nu acceptau pretenţia sa de a păstra Transilvania, de Movileşti, care nu voiau să renunţe la Moldova, sprijiniţi fiind de Polonia, şi de nobilii maghiari. Spre finele anului 1600, lui Mihai i se cere să părăsească ţara.
Însuşi Mihai Viteazul avea să noteze cu privire la dorinţa duşmanilor de înlăturare a lui: "Cardinalul (n.r.-A. Bathory) îmi trimite sol ca eu să-mi părăsesc ţara, pentru că nici el, nici moldovenii, nici chiar turcii nu erau multumiţi şi nici nu voiau să rămân în Ţara Românească. Până ce numi vor arunca pământ peste ochi, nu voi înceta să lupt cu turcii. Nu-mi las nimănui ţara…”.
     "Piei Basta!”
Zvonurile despre asasinarea lui căpătaseră aspect de legendă printre oamenii din popor, dar numai cei care unelteau ştiau cât sunt de adevărate. La 16 august, la Câmpia Turzii, unde se afla domnitorul, soseşte şi generalul imperial Gheorghe Basta, omul potrivit pentru a înfăptui planurile de zadarnicire a măreţei înfăptuiri a domnului celor trei ţări române a cărui prezenţă, potrivit planului de campanie, nu era prevazută.
Din această pricină, între cei doi ar fi avut loc neînţelegeri, după cum notează cronicarul Szamoskozy. Generalul Basta se considera singurul guvernator al Transilvaniei, iar unul din cronicarii vremii, Besselius, scria că Mihai i-ar fi spus generalului: "Piei Basta! Sau, dacă voieşti a domni, domneşte peste ai tăi, iar pe mine să mă laşi în pace, pentru că în treburile mele şi în ţările supuse cu braţul meu nu recunosc pe nimeni deasupra…".
Mihai hotărăşte să îşi despartă oastea de cea a lui Basta, iar acesta din urmă convoacă consiliul de comandanţi pentru a discuta arestarea lui Mihai.
      Securile mişeliei şi trădării
Câmpia Turzii, dimineaţa zilei de 9/19 august 1601. O trupă de soldaţi germani şi valoni vin cu ordin de la Basta să îl aresteze pe Mihai sau, după cum notează cronicarii, “în caz de nesupunere, să-l ucidă”. Aflat în cortul sau, luat prin surprindere, Mihai s-a opus, iar în clipa în care a pus mâna pe spadă, a fost lovit mortal cu o halebardă de căpitanul valon Raucigny (după unele cronici, de comandantul valon Beauri), după care i s-a tăiat capul cu propria spadă. Se spune că Basta ar fi ordonat ca trupul domnitorului să fie dat la câini. Cronicile menţionează că "trei zile corpul decapitat şi fără mâna stângă a rămas în ţarină, până ce un român milos l-a îngropat creştineşte".
Capul lui Mihai Viteazul, "retezat de securile mişeliei şi trădării", a fost luat de către fraţii Buzeşti şi dus în Ţara Românească, la Mânăstirea Dealu, unde se află şi acum sub o lespede pe care este săpată o coroana din bronz cu inscripţia "Primului întregitor de neam glorie nemuritoare "…Cronicarul George Brancovici spune că trupul lui Mihai, cu îngăduinţa lui Basta, a fost adus şi înmormântat la Alba-Iulia.
"Io, Mihai Voievod…”
Ucis din ordinul generalului Basta, cu acordul austriecilor…Mihai Viteazul, frate cu Petru Cercel, fiu al Theodorei şi al lui Pătrascu Vodă cel Bun (domnitor al Ţării Româneşti între anii 1554 - 1557).
Avea un scris frumos şi ştia să vorbească greaca, turca, slavona şi latina. La 30 de ani era Bănişor de Mehedinţi, apoi Mare Stolnic. În 1591 a devenit Mare Postelnic, iar în 1593 era Mare Ban al Craiovei. Obţine de la Poartă numirea ca domn al Ţării Româneşti şi ocupă tronul pe 11 octombrie 1593.
În 1599, în urma victoriei de la Şelimbar, uneşte Transilvania cu Ţara Românească. După doar câteva luni, câştigă bătalia pentru Moldova, iar la 27 mai 1600 emite un hrisov din Iaşi, în care se intitulează "Io, Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei".
Se înfăptuia, astfel, prima unire politică a celor trei ţări române, în hotarele care cuprindeau cea mai mare parte a teritoriului vechii Dacii…Invidia, ura şi duşmănia l-au pierdut pe Mihai Viteazul - primul unificator al Ţărilor Române. “Ceea ce am făcut toate, le-am facut pentru credinţa creştinească”…

evz.ro

Balcic

      Balcic (în bulgară Балчик) este un oraș la țărmul Mării Negre, în nord-estul Bulgariei, regiunea Dobrici, la o distanță de 42 km deVarna. În prezent este una dintre atracțiile turistice ale Bulgariei la Marea Neagră. În perioada 1913 - 1940 a aparținut de Regatul României împreună cu restul Dobrogei de Sud, în urma celui de al doilea război balcanic (iunie - august 1913). În 1940,Cadrilaterul, inclusiv Balcicul, a fost redobândit de Bulgaria.

      Aici se află Castelul din Balcic, reședința de vară preferată a Reginei Maria, înconjurat de o la fel de celebră grădină botanică unicat în Europa centrală și de est, în special datorită colecției de cactuși.

Datorită versanților de calcar din perimetrul său, localitatea a fost supranumită Orașul Alb. Întreaga zonă a fost numită Coasta de Argint din aceleași motive.