Insula Şerpilor
Localizarea Insulei Şerpilor
Insula Şerpilor (în limba ucraineană Острів Зміїний, în greacă antică Leuke, în greacă modernă Ofidonisi, în turcă Yilan Adasî)
este insula principală a unui total de cinci insule în litigiu între
România şi Ucraina. Trei dintre ele sunt ostroave de pe braţul Chilia:
Dalerul mare, Dalerul mic şi Coasta-dracului, în apropiere de Tatanir
(odinioară Tatomireşti). A patra se situează la gura Stari-Stambul:
ostrovul Limba. Insula Şerpilor este singura care se gaseşte în Marea
Neagră, la 45 de km de ţărmurile României şi Ucrainei.
Toate cele cinci insule au fost ocupate de URSS la sfârşitul celui
de-al doilea război mondial, cedate forţat de România comunistă în 1948
printr-un simplu porces-verbal secret, şi sunt astăzi parte a Raionului
Chilia (Кілія) al regiunii Odessa din UcrainaLocalizareInsula
Şerpilor este o formaţiune de roci localizată la circa 45 km la est de
Delta Dunării (44.814 m de oraşul Sulina), pe coordonatele 45°15′15″
latitudine nordică şi 30°12′12″ longitudine estică.
Insula este apropiată de partea ucraineană a Deltei Dunării. Cel mai
apropiat punct de pe ţărm este Insula Kubanskyi (Cobana) din Delta
Chiliei, parte ucraineană a Deltei Dunării, localizată între Canalul
Bâstroe şi Canalul Vostocinoi. Cea mai apropiată localitate românească
este oraşul Sulina, aflat la 45 km. Cel mai apropiat oraş ucrainean este
oraşul Vâlcov, aflat la 50 km de insulă.
Insula are forma unui X, de 662 metri pe 440 metri, acoperind o
suprafaţă de 0.17 km². Cel mai înalt punct de pe insulă este situat la
41 m deasupra nivelului mării.
Geografia
Insula are o suprafata de 170.000 m², adică 17 ha, perimetrul ei
neregulat, având o lungime de 1.973 m, poate fi parcurs în circa 40
minute. Lungimea insulei, aproximativ în zona centrală, de la N la S,
este de 440 m, iar de la E la V de 414 m.
Urmând direcţia NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE, avem cel mai lung diametru al insulei, de 662 m.
Harta altimetrică a Insulei Şerpilor
Altitudinile cresc, în general, dinspre zonele marginale către zona
centrală unde se conturează un platou, relativ neted, pe care se
înregistrează cota maximă de circa 40 m. Ţărmurile înalte, terminate cu
faleze dau insulei aspectul unei cetăţi, înconjurată de ziduri înalte
din piatră. Uscatul dobrogean nu poate fi zărit de pe insulă, dată fiind
înălţimea redusă atât a ei, cât şi a zonei continentale.
Înălţimea maximă a ţărmurilor atinge 21 m, mai ales în S şi E unde
se termină cu faleze, având pante abrupte, prăpăstioase chiar. Atât
ţărmul de S, cât şi cel de E are o linie sinuoasă, cu pătrunderi
notabile în uscat, formând fiecare câte un golf, cu deschideri largi.
Ţărmul estic împreună cu cel nordic se prelungesc în mare, alcătuind în
NE insulei o peninsulă, considerată a fi restul unei terase litorale, a
cărei altitudine este de 12 m.
Ţărmurile de N şi de V sunt mult mai joase, abia dacă stâncile se
ridică deasupra apelor mării. Ţărmul nordic este sinuos, prezentînd un
golf cu o mare deschidere, iar cel vestic are o sinuozitate foarte
restrânsă, fiind aproape rectiliniu.
Adâncimile apei mării în apropierea ţărmurilor sunt în general
reduse: în Nord ele sunt de 5—6 m, în Sud de 13—23 m, în Est de 9—19 m,
iar în Vest de 10—16 m.
Insula Şerpilor nu a avut în trecut o importanţă deosebită din punct
de vedere economic. Ea este formată din gresii silicoase, dure,
conglomerate şi cuarţite, care îi dau un aspect stâncos, la care se
adaugă o vegetaţie de stepă şi o floră sărace. În plus, nu dispune nici
de surse de apa potabilă, ceea ce face imposibilă locuirea ei
permanentă.
Şarpele de apă, care a dat numele insulei, avea o lungime de maxim 2
metri şi era complet inofensiv, dar cu o înfăţişare dezagreabilă. El a
dispărut complet de pe insulă la mijlocul secolului al XX-lea, din cauza
amplelor lucrări secrete desfăşurate de sovietici.
Singura utilizare a Insulei Şerpilor în trecut , era ca bază de
pescuit. Importanţa sa economică a crescut la începutul anilor 1980
odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale
în subsolul platoului continental din jurul insulei.
În noiembrie 2003, autorităţile ucrainiene au declarat Insula
Şerpilor zonă de rezervaţie naturală, ca să demonstreze că locul poate
oferi condiţii pentru turism.
Legenda lui Achile
Insula a fost denumită de către greci cu numele de Insula Leuce –
Λευκός (“Insula Albă”). O denumire similară a fost dată de către romani
care i-au spus Insula Alba, probabil din cauza faptului că au fost
găsite aici ruine de marmură albă.
Ea este pomenită pentru întâia oară în anul 777 înainte de Hristos.
După mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de Neptun (zeul mărilor)
să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, erou al
Troiei.
Eroul Achile
În conformitate cu un poem epic despre războiul troian al lui
Arctinus din Milet, rămăşiţele pământeşti ale lui Achile şi Patrocle au
fost aduse în această insulă de către zeiţa Thetis, pentru a fi puse
într-un sanctuar.
Conform legendelor, în antichitate, grecii au construit aici un
templu măreţ în cinstea lui Ahile – erou al aheilor. De asemenea, aici
ar fi fost şi alte edificii în care locuiau preoţii. Cercetările
efectuate pe insulă în secolul al XIX-lea confirmă legendele, iar în
anul 1823 ruinele vestitului templu închinat lui Achile şi alte
vestigii din insulă au fost descoperite de căpitanul rus Kritzki. Alte
descrieri ale templului le avem de la germanul Kohler. Vestigiile
descoperite de cei doi au fost ulterior expuse în muzeele din ţările
lor.
Edificiul antic ar fi avut un diametru foarte mare, de formă
pătrată, fiecare latură având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului
se afla templul închinat eroului Achile. Arhitectura templului şi a
altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană,
asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri
mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost
fasonate conferea construcţiei o culoare albă.
Pe baza fragmentelor de construcţie descoperite, templul lui Achille
a fost un monument de artă, având lângă el mai multe camere, pentru
funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se
aduceau eroului.
Acest templu este menţionat de poetul roman Publius Ovidius Naso
(care fusese exilat la Tomis) în versurile sale, precum şi de geograful
grec Ptolomeu şi de istoricul grec Strabon. Filozoful grec Maximus din
Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos), afirmă în lucrarea
sa “Discuţii“ că: “Achile locuieşte într-o insulă drept în faţa
Istrului, în Marea Pontică. Acolo se află templul şi altarele lui
Achile…“
Geograful grec Ptolomeu (care a trăit în secolul I după Hristos)
menţionează în opera sa “Îndreptar geografic“ că: “Insulele situate în
vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am
pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.):57 grade, 15
minute – 47 grade, 40 minute şi insula lui Achile sau Leuce (“Albă“)“.
Mai multe inscripţii antice au fost găsite pe insulă, inclusiv un
decret olbiopolitan (din oraşul Olbia) datând din secolul al IV-lea
înainte de Hristos care cere tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere
insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe “insula sfântă”.
Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea sa “Marea
Neagră de la origini până la cucerirea otomană“ (2 vol., Bucureşti,
1988), afirma prezenţa unor civilizaţii antice (ionieni, milesieni) pe
litoralul Mării Negre. “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din
“insula Albă“, Leuke sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină
mare în largul gurilor Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor.
Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar
ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al
comerţului. (…) Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii
scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste
porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale
civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale
hinterland-ului, geţi sau sciţi.“
O altă legendă se referă la faptul că în mitologia grecească Insula
Leuke era considerată un loc paradisiac, o lume în care se refugiau
sufletele morţilor. Astfel, o altă denumire atribuită de grecii antici
este de Insula Makaron, adică “A fericiţilor“.
Unii cercetători au mers şi mai departe cu speculaţiile, traducând
termenul Atlantis prin Fericire. Această speculaţie a fost alimentată de
faptul că nu departe de Insula Şerpilor, arheologii sovietici au
descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite atlanţilor.
Istoria insulei
Din punct de vedere istoric, apartenenţa Insulei Şerpilor la o ţară sau alta a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării.
După perioadele de stăpânire grecească, bastarnă, persană, romană şi
bizantină, Insula Şerpilor va ajunge în stăpânirea themei Paradunavon,
mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici şi a lui Mircea cel
Bătrân.
În Cronica de la Nürnberg se afirmă că “românii locuiau în insula
Peuce vestită de cei vechi” . Prin termenul de Peuce se înţelegea şi
Delta Dunării.
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea
domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării,
până la gurile de vărsare şi coastele Mării Negre, inclusiv asupra
Insulei Şerpilor. În anul 1484 Insula Şerpilor va intra sub stăpânire
otomană.
Din unele cronici ale vremii ce prezintă raporturile lui Ştefan cel
Mare cu o serie de colonii greceşti situate pe coastele Mării Negre,
reiese că această parte a mării era “lac moldovenesc“, domnitorul
stăpânind prin urmare şi insula. De foarte multe ori, domnitorul
moldovean a capturat, în dreptul Insulei Şerpilor, vase ce duceau în
robie tineri genovezi şi avuţiile prădate la Caffa.
Multe balade şi poezii româneşti, dar şi bulgăreşti sau ruseşti,
conţin mărturii că românii au stăpânit dintotdeauna atât Dobrogea, cât
şi ţărmul Mării Negre. Astfel, într-un cântec căzăcesc despre domnitorul
Petru Rareş, se povesteşte că, acesta avea legături cu “fraţii săi de
la Dunăre/Care stăpâneau bălţile şi Marea“.
Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că la gurile Dunării a fost locul
unde “judele“ Athanaric al goţilor, înfrânt de împăratul Valens
(367-389), a venit pe o insulă pentru a întări, prin jurământ, un nou
tratat; “încă o dată, Dunărea urma să fie hotărâtă prin graniţă“ .
În cursul secolelor XVIII-XIX, au avut loc numeroase războaie între
Imperiul Otoman şi Rusia ţaristă care au avut ca rezultat trecerea
Dobrogei şi a gurilor de vărsare ale Dunării sub dominaţia unei ţări sau
a alteia .
În perioada Imperiului Otoman, grecii au redenumit-o sub numele de Fidonisi
(care înseamnă în limba greacă “Insula Şerpilor”); insula a dat numele
Bătăliei navale de la Fidonisi. Bătălia între flotele maritime ale
Imperiului Otoman şi Rusiei au avut loc în apropiere de insulă în anul
1788 în decursul războiului ruso-turc din perioada 1787-1792.
Situaţia insulei în epoca modernă
Deşi Tratatul de pace de la Bucureşti din anul 1812 (prin care a
fost anexată Basarabia) prevedea că insulele dunărene să nu fie ocupate
şi luate în stăpânire, Rusia ţaristă va anexa şi acest teritoriu.
Graniţa dintre Rusia şi Turcia a fost fixată pe Braţul Chilia.
Tratatul de pace de la Adrianopol din 2-14 septembrie 1829, încheiat
între Rusia şi Turcia, mută frontiera dintre Basarabia şi Dobrogea de
pe braţul Chilia (Canalul Oceacov), fixată prin Tratatul ruso-turc de la
1812, pe braţul Sfântu Gheorghe (art. 3). Astfel, Rusia ţaristă îşi
asigura controlul asupra Dunării, încorporând gurile Dunării.
Deşi în textul tratatului nu există nici o referire directă la
Insula Şerpilor, ea este anexată de către Rusia, care apelează la
britanici pentru a construi aici în anul 1842 un far pentru dirijarea
navigaţiei pe Marea Neagră.
În urma Războiului Crimeii, prin Tratatul de pace de la Paris din 26
decembrie 1856, Rusia a pierdut Delta Dunării şi partea de sud a
Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail). Iniţial Turcia revendicase o
eventuală cedare a Akkermanului (Cetatea Albă) Moldovei de către Rusia,
dacă Moldova renunţa la Insula Şerpilor şi la Delta Dunării. În final
Turcia reluă în stăpânire Delta Dunării fără ca Moldova să recapete
Cetatea Albă.
Deşi aceste teritorii trebuiau să revină la statul român la 6
ianuarie 1857, s-a încheiat un protocol la Paris între miniştrii
plenipotentiari ai puterilor care au luat parte la încheierea Tratatului
de la Paris (1856), care hotăra alte măsuri.
Prin acel protocol s-a stabilit că Insula Şerpilor va aparţine
statului care stăpâneşte Delta Dunării, respectiv Imperiul Otoman, care
urma să întreţina pe insulă un far pentru asigurarea navigaţiei vaselor
ce treceau pe Dunăre spre portul rusesc Odessa. Tratatul adiţional de la
Paris din 19 iunie 1857 a confirmat această situaţie.
Prin Tratatul preliminar de la San Stefano (19 februarie/3 martie
1878), încheiat în urma războiului româno-ruso-turc din anul 1877, Rusia
a cerut Turciei, împotriva voinţei marilor puteri europene şi a
României, ca, pentru despăgubirile de război care se cifrau la 410
milioane ruble, să i se cedeze şi sandjacul Tulcei (districtele Chilia,
Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa şi
Medgidia), insulele Deltei Dunării, precum şi Insula Şerpilor. Ulterior
Rusia îşi exprimă dorinţa de a le schimba cu România pe partea din
Basarabia (judeţele Cahul şi Izmail), mărginită la sud prin talvegul
Chiliei până la gura de vărsare a braţului Stambul (art. 19, alin. a-d,
a).
Insula Serpilor in anul 1896
Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea
către Rusia a sudului Basarabiei (cele două judeţe parte din Principatul
Moldovei în anul 1856), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud
de talvegul braţului Chilia şi de vărsarea braţului Stambul. Prin art.
45, sudul Dobrogei la est de Silistra până la Yilanlîk, la sud de
Mangalia, erau reunite României (frontiera actuală). De asemenea, la
art. 46 se preciza că “Atât insulele formând Delta Dunării, cât şi
Insula Şerpilor şi sandjacul Tulcei sunt adăugate României” (art. 45 si
46, Anexa 1).
În primul război mondial, în anul 1917, nava de război germană
Breslau a bombardat Insula Şerpilor, distrugând farul britanic (care a
fost reconstruit de România în anul 1922).
Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a întărit
dreptul de stăpânire românească asupra Insulei Şerpilor. Situaţia
juridică a Insulei Şerpilor a rămas neschimbată până la începutul celui
de-al doilea război mondial. Conferinţa din data de 18 august 1938 de la
Sinaia a trecut sectorul Dunării maritime inclusiv Insula Şerpilor sub
administraţia deplină a României.
Ultimatum-urile sovietice prin care se anexau la URSS Basarabia şi
nordul Bucovinei din 26 iunie şi, respectiv 28 iunie 1940, precum şi
discuţiile care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru stabilirea
frontierei pe Dunăre între delegaţiile română şi sovietică
(septembrie-octombrie 1940), nu au făcut nici o referire la Insula
Şerpilor. S-a revenit astfel în ceea ce priveşte frontiera sudică a
Basarabiei, la prevederile Tratatului de la Berlin din anul 1878, când
judeţele Cahul şi Ismail au fost anexate Rusiei.
Din august 1941 până în august 1944, Insula Şerpilor s-a aflat în
administrarea Comandamentului german “Schwarzes Meer”, însă la data de
28 august 1944 un detaşament de marinari sovietici a ocupat Insula
Şerpilor, făcând doi prizonieri germani.
La Conferinţa de Pace de la Paris din 29 iulie-15 octombrie 1946,
delegaţia sovietică a prezentat, în contextul discuţiilor asupra
frontierei cu România, o hartă tipărită la Moscova, la o scară foarte
mică de 1/1.500.000, care cuprindea şi o serie de inexactităţi. La
insistenţele delegaţiei române, partea sovietică a schimbat harta,
corectând doar inexactităţile de la graniţa româno-iugoslavă, lăsând de
partea sovietică o serie de insule aflate pe braţul Chilia (Tătarul,
Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic etc.). Insula Şerpilor,
potrivit hărţii mai sus amintite, rămânea în continuare României.
Tratatul de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate
semnat la Paris în data de 10 februarie 1947, perecedea la art. 1,
alineatul 2, că “frontiera sovieto-română este astfel fixată în
conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940…” Tratatul de
pace de la Paris, spre deosebire de tratatele de la Versailles încheiate
după primul război mondial, care cuprindeau în ce priveşte România o
descriere amănunţită a graniţelor, nu preciza linia de demarcaţie a
graniţei româno-sovietice.
Deşi acordul sovieto-român era în realitate un ultimatum (prin
definiţie unilateral) formulat pe baza Pactului Ribbentrop-Molotov,
semnat la Moscova în anul 1939, el lăsa implicit Insula Şerpilor
statului român.
Anexarea Insulei Şerpilor de către URSS în anul 1948
La data de 4 februarie 1948, prim-ministrul Republicii Populare
Romîne, dr. Petru Groza şi ministrul de externe al URSS, Viaceslav
Molotov, au semnat la Moscova “Protocolul referitor la precizarea
parcursului liniei frontierei de stat între România şi URSS”, care, cu
toate că invoca Tratatul de pace din 1947, stabileşte, contrar
prevederilor acestui Tratat, că “Insula Şerpilor, situată în Marea
Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componenţa URSS” (art. 1,
lit. b).
În cursul acţiunii de delimitare pe teren a frontierei, mergându-se
pe talvegul braţului Chilia, în mai multe rânduri s-a luat ca frontieră
nu talvegul ci braţe laterale pe partea dreaptă, incluzând de partea
sovietică nu numai ostroavele Tătaru, Coasta Dracului, Dalerul mare şi
Dalerul mic, ci şi Ostrovul Limba de la gurile braului Chilia, ceea ce
prelungea linia frontierei de la Golful Musura la sud de Insula
Şerpilor, iar în procesul-verbal de descriere a traseului s-a menţionat
trecerea acesteia la fosta U.R.S.S. (în acelaşi mod s-au mai pierdut şi
alte câteva insuliţe de pe braţul Chilia).
Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu
toate acestea, la data de 23 mai 1948, reprezentanţii ministerelor de
externe din cele două ţări (Nikolai P. Şutov, prim-secretar la Ambasada
U.R.S.S. din Bucureşti şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar) au
semnat chiar pe Insula Şerpilor (Zmeinâi) un proces-verbal de predare a
insulei care mai departe va face parte din RSS Ucraineană. În acel
document, se afirma că “Insula Şerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de
către R.P.România şi încadrată în teritoriul U.R.S.S.“, deşi aceasta nu
aparţinuse niciodată Uniunii Sovietice.
La data de 25 noiembrie 1948, printr-un alt proces-verbal, s-a
stabilit frontiera româno-sovietică pe Canalul Musura, aflat la vest de
Ostrovul Limba şi de Braţul Chilia.
Aceste documente au fost păstrate mult timp secrete astfel că în
martie 1949, căpitanul Copaciu, membru al comisiei de delimitare a
frontierelor a fost arestat pentru că nu recunoştea URSS-lui Insula
Şerpilor şi nici alte 5 insule de pe Braţul Chilia. În august 1949 nave
militare sovietice, au somat pe românii ce păzeau farul, i-au arestat şi
i-au debarcat în oraşul Sulina.
Imediat după ocuparea Insulei Şerpilor, sovieticii au instalat aici o
importantă bază militară de supraveghere maritimă şi aeriană, cu scopul
de a controla gurile Dunării, precum şi sisteme radar care supravegheau
întreaga zonă a Balcanilor.
În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinşi de
furtună pe mare nu li s-a permis să se adăpostească pe insulă, fiind
refuzaţi de către autorităţile militare sovietice, incidentele
încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.
Posesia sovietică asupra Insulei Şerpilor a fost confirmată prin
Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul
Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de
colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la Bucureşti la 27 februarie
1961.
Documentele din anii 1948-1949 au fost ratificate la data de 20
iunie 1961 la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe atunci
preşedinte al Consiliului de Stat) doar de către Consiliul de Stat al
Republicii Populare Romîne.
Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale
(protocolul şi procesul verbal de predare) semnate între România şi URSS
sunt neconstituţionale, fiind astfel nule şi neavenite pentru dreptul
internaţional.
Orice înţelegere bilaterală prin care se cedau porţiuni din
teritoriul românesc, nu putea să intre în vigoare, fără ratificarea ei
de către Parlamentele celor două ţări (în acele vremuri Sovietul Suprem
al URSS, respectiv Marea Adunare Naţională a României), lucru care nu
s-a întâmplat. Astfel, se consideră conform dreptului constituţional că
Insula Şerpilor nu a fost înstrăinată niciodată de jure.
În perioada 1948-1990, cartografia sovietică a menţionat insula
respectivă sub jurisdicţia fostei U.R.S.S., în timp ce cartografia
românească a evitat diplomatic, prin mijloace tehnice, menţionarea sa în
hărţile publice. În hărţile tipărite la Chişinău Insula Şerpilor apărea
fără a se specifica însă cărei ţări aparţine.
Încorporarea Insulei Şerpilor la URSS a determinat diminuarea
întinderii platoului maritim teritorial al României; din aceste cauze nu
s-a putut ajunge la un acord privind delimitarea platoului continental
şi a zonei economice exclusive din Marea Neagră, partea sovietică
pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Şerpilor şi
ţărmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului maritim,
aşa cum au fost consacrate la Convenţia de la Geneva (1958} şi reluate
mai târziu în Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului maritim din
anul 1982. (Partea VIII, Regimul insulelor, Art. 121, pct. 3, Anexa 2).
Delegaţia guvernamentală română a pus din nou în discuţie problema
Insulei Şerpilor la rundele de negocieri la nivel de experţi privind
fixarea limitei apelor teritoriale a platoului continental al Mării
Negre şi a zonei economice exclusive din anii 1967, 1975, 1976, 1978,
1980, 1986 şi 1987, Uniunea Sovietică opunându-se cu totul oricărei
rectificări. Partea română a refuzat în anul 1987 oferta sovietică de
a-i ceda 4000 km² din cei 6000 km² din jurul insulei.
Importanţa strategică a Insulei Şerpilor
Insula Şerpilor, cu o suprafaţă de doar 17 hectare, nu prezintă o
importanţă prea mare din punct de vedere teritorial şi economic, în
schimb are o foarte mare importanţă din punct de vedere
strategico-militar.
După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Şerpilor
împreună cu baza militară, de control naval şi aerian, de apărare
antiaeriană şi maritimă, a trecut în administrarea Ucrainei.
Staţiile de radiolocaţie aflate pe insulă execută o cercetare
aeronavală la mare distanţă, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră
şi Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării
fiind transmise unui punct de conducere. Pe insulă sunt stocate
informaţiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean. De
asemenea, aici sunt amplasate staţii de bruiaj şi ascultare atât a
convorbirilor în fonie, cât şi a celor prin cablu.
Pe insulă a fost dislocată o garnizoană militară cu mai multe
subunităţi independente, care deservesc un heliodrom, un miniport
militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far
şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale Ucrainei.
Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realiza printr-o navă
de tip fregată, o navă de patrulare şi unul sau două submarine.
În prezent pe insulă locuiesc aproape 100 de persoane, în majoritate
grăniceri, împreună cu familiile lor şi un personal tehnic. Din anul
2003 este localizată pe insulă o expediţie ştiinţifică permanentă a
Universităţii Naţionale din Odessa.
Insula în prezent este demilitarizată şi se află într-o dezvoltare
rapidă. În conformitate cu Tratatul româno-ucrainean din anul 1997,
autorităţile din Ucraina şi-au retras divizia militară, au demolat
radarul militar şi au transferat celelalte infrastructuri în mâinile
civililor.
În afară de platforma de elicoptere, în anul 2002 a fost construit
un debarcader pentru vapoare de până la 8 metri adâncime şi urmează să
fie construit un port maritim. Insula este aprovizionată cu echipament
de navigaţie, inclusiv un far vechi de 150 ani.
Energia electrică este furnizată printr-un generator cu motor diesel
şi/sau un generator ce exploatează forţa eoliană. Insula are şi o
infrastructură civilă cum ar fi un oficiu poştal, o filială de bancă (a
băncii ucrainene “Aval”), un punct de prim-ajutor, televiziune prin
satelit, reţea de telefonie, un turn de telefonie mobilă şi o reţea
Internet.
Ucrainenii pretind că insula este locuită. Preşedintele Ucrainei,
Leonid Kucima a făcut o vizită fulger în iunie 2003 pe insulă. A fost
deschisă şi o sucursală a băncii Aval pe această stâncă de 0,17 kmp.
Aceste acţiuni au avut loc ca urmare a faptului că dacă o insulă este
locuită atunci legile internaţionale îi dau şi dreptul la platou
continental de 20 km.
La 5 iulie 2006, la iniţiativa consiliilor regionale Vâlcov şi
Chilia, Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o
decizie privind înfiinţarea unei localităţi (Belîi) pe Insula Şerpilor,
hotărâre care trebuie aprobată de Rada Supremă a Ucrainei.
În documentul adoptat cu acest prilej s-a menţionat că apariţia
acestei localităţi pe Insula Şerpilor va permite “crearea condiţiilor
necesare în vederea dezvoltării turismului ştiinţific şi a pescuitului,
precum şi crearea unor condiţii optime de viaţă persoanelor care se află
permanent pe insulă”. S-a decis de asemenea, alocarea a 200.000 de
grivne (aproximativ 40.000 $) în scopul amenajării noii localităţi. Alte
300.000 de grivne (60.000 $) ar putea să fie alocate din bugetul de
stat în acelaşi scop.
Crearea unei comunităţi permanente ar putea ajuta Ucraina în
revendicarea Insulei Şerpilor. România susţine că Insula Şerpilor are
statutul de stâncă, deoarece nu este locuită permanent şi nu are surse
de apă potabilă. În disperare de cauză, autorităţile ucrainiene au
deschis pe insulă, în ultimii ani, un hotel fără canalizare şi un
cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul
elicopterelor.
Disputele dintre România şi Ucraina
Variantele de delimitare a zonelor economice
Statul ucrainean susţine că Insulei Şerpilor trebuie să i se acorde
pe lângă ape teritoriale, platou continental şi zonă economică exclusivă
în Marea Neagră, reprezentanţii români afirmând că Insula nu se
încadrează în normele de drept pentru a i se acorda platou şi zonă
economică.
În anul 1997 s-a semnat un tratat între România şi Ucraina prin care
ambele state “au reafirmat că frontiera existentă între ele este
inviolabilă”. România a semnat acest acord, ca o condiţie a aderării la
NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate ţările
vecine). Cu toate acestea, ambele părţi au fost de acord că dacă nu se
ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera
maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curţii
Internaţionale de Justiţie de la Haga.
La data de 16 septembrie 2004, partea română a adus această dispută
împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire
la delimitarea platoului maritim dintre cele două ţări, întrucât insula
nu are importanţă socio-economică.
La 15 august 2005 România a depus un memoriu referitor la
delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din
Marea Neagră.
România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală, după ce timp
de şapte ani negocierile cu Kievul nu au dus la nici un rezultat în ceea
ce priveste delimitarea platoului continental şi a zonelor economice
exclusive, precum şi a statutului Insulei Şerpilor din Marea Neagră.
După anul 1980, o dată cu descoperirea de rezerve considerabile de
ţiţei şi gaze naturale în Marea Neagră, interesul pentru această insulă a
crescut mult. Convenţia O.N.U. asupra mării de la Montego Bay
recunoaşte dreptul statelor să-şi extindă apele teritoriale la 12 mile,
şi în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.
Recent, au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de
tone) şi de gaze naturale (1 miliard m³) în apropierea insulei.
Resursele naturale nu sunt semnificative, dar urmează să se facă
prospectări în următorii 2-3 ani.
Companiile petroliere British Petroleum (BP) şi Royal Dutch Shell au
semnat contracte de prospecţiuni cu Ucraina, iar compania Total cu
România. Compania austriacă OMV (proprietara celei mai mari companii
petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorţiu
format din Naftogaz Ukrainy şi Chornomornaftogaz pentru a participa
împreună la licitaţia pentru concesionarea respectivei suprafeţe.
Platoul continental din jurul Insulei Şerpilor a fost subiect al
unei dispute între România şi Ucraina, litigiu care s-a judecat la
Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.
Miza disputei româno-ucrainene este si a fost în primul rând
strategică – accesul în apele teritoriale – şi economică – posibilitatea
explorării şi exploatării resurselor de hidrocarburi.
In prezent platoul continental din jurul insulei a fost in sfarsit
delimitat ca urmare a Hotararii Curtii Internationale de Justitie de la
Haga , hotararea respectiva mentionand exact suprafetele care revin
Romaniei si Ucrainei.
sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu